BABILON - 6

 Arfacsad se întorcea acum din cele cinci zile pe care le-a petrecut în pustietate, singur, cu gândurile sale, cu singurătatea sa amară. Părea să nu-l mai poată nimic readuce la viață. Nu mai știa aproape nici cine era, cine a fost, iar viitorul pentru el nu mai exista de câtva timp. Mai exact, de când luminile au început să se coboare pe pământ. Odată cu acele lumini care la început păreau divine, a început dezastrul.

 Arfacsad vedea din depărtare ruinele turnului care trebuia să însemne unitatea oamenilor. Îl vedea acum cu alți ochi, nu ca atunci când era în același loc, îndepărtat de zid, și, cu sufletul plin de bucurie, urmărea de la distanță o eventuală înclinare a zidurilor și-i admira frumusețea. De la această distanță baza nu se vedea, dar o bănuiai după zidurile de apărare care erau destul de înalte, fără ferestre, doar cu câteva picioare de ridicătură de protecție pentru ca cei mici să nu alunece prea lesne de partea cealaltă. Turnul era însă motivul lui de mândrie. Avea o temelie mare, solidă. De după zidurile cetății vedea la un moment dat, în dreapta, de unde stătea el, pornind în sus, lin, șirul de ferestre care se pierdea în spatele turnului pentru a reveni din stânga imediat deasupra primului șir și continuând tot așa în spirală până unde lucrau constructorii. Până la acel moment, erau ridicate în total treisprezece rânduri din spirala turnului. Mai era destul de mult până la capăt, dar, deși lucru înainta anevoios, o făcea sigur și bine. Oamenii erau foarte mulțumiți de cât de bine erau ridicate și cât de solide erau. Aveau să țină multe generații la adăpostul lor.

 Când a dat să îndemne calul spre cetate, încheindu-și drumul săptămânal pentru verificarea aceasta, observă cum din cer se pogorau foarte multe lumini. Veneau din direcția opusă din care venea el, de partea cealaltă a turnului, și erau atât de aproape de cetate, încât se întrebă cum de nu le văzuse până atunci. Probabil Dumnezeu le face o vizită oamenilor, așa cum obișnuia s-o facă pe vremea lui Noe sau a celorlalți mai de demult. Să le aducă o veste.

 Ținând cont de legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu oamenii după potop, Arfacsad nu se putea gândi că această coborâre ar fi una care să-i provoace îngrijorare, dar o porni la galop, dornic de a se afla și el printre cei care îi vor întâmpina. Calul era unul sprinten și alerga spre turn pe câmpul înverzit în linie dreaptă, așa că Arfacsad avu cum să observe că, la un moment dat, grupul de lumini s-a risipit deasupra cetății și a taberei în care erau oamenii lui. Erau prea multe ca să fie ceea ce sperase el. Din câte auzise din bătrâni, Dumnezeu rareori cobora însoțit, iar atunci când o făcea, mai mult de doi îngeri nu erau cu el. Dădu și mai tare pinteni cailor.

 Acum, din fuga calului, lui Arfacsad îi părea a fi câteva zeci de lumini care se opriseră deasupra taberei lor. Se gândi la Cansala care era cu celelalte femei și câțiva copii în zona bucătăriei, zonă care tocmai fusese mutată în stânga intrării în cetate și deasupra căreia se afla o lumină care cobora spre pământ un con de lumină galben-verzui. Și din celelalte lumini coborâte din cer, ploua aceeași lumină însă cu nuanțe diferite. Și-au ales zone cu oameni și le încercuiesc, își spuse Arfacsad. Dar oare de ce? Ce se întâmplă? Își bătea nebunește armăsarul pentru ajunge mai repede. Să ajungă la Cansala... Să vadă dacă e bine, dacă toți ceilalți sunt bine.

 Cum se apropia, începu să vadă că în zona de dinafara zidurilor se produsese o mare agitație, dar că nimeni din cei care încercau să scape din lumina care i-a înconjurat nu reușea. Cei care încercau, cădeau imediat la pământ ca secerați de ceva nevăzut. Arfacsad trebui să treacă o văioagă prin care în anotimpul ploios un râu își făcea cursul și care acum era aproape secat. Când ajunsese pe malul celălalt, observă că nimeni dintre cei din afara zidurilor nu mai era în picioare. Toți erau culcați la pământ, dar nu putea spune dacă erau vii sau morți de la distanța aceasta. Nu mai avea mult și ajungea, însă luminile nu plecară încă. Nici măcar nu și-au retras cercurile de culori pe care le formaseră în jurul oamenilor săi. Se gândea la Cansala pe care o dorea bine, de la care nu vroia altceva decât dragoste și un copil. Doamne, nu mi-o lua chiar acum! E sufletul cel mai pur din câte am văzut. Nu-mi lua oamenii, nu mi-i ucide! Sunt toți oameni buni și cu gânduri curate. Cu ce am mai greșit și de data aceasta?! Gândul și spaima potopului erau încă vii în sufletul oamenilor care nu mai trăiau sub amenințarea apelor, ci sub amenințarea unei neașteptate furii divine care tocmai se producea acum sub ochii lui Arfacsad, fără să poată face nimic, fără să se gândească la un motiv anume pentru care ar putea fi pedepsiți din nou.

 Când era aproape de tabără, culorile s-au retras spre luminile puternice care au început să se înalțe și să pălească spre portocaliu, după care au dispărut ușor în aerul amiezii ca și cum n-ar fi fost. A sărit din fuga calului spre oamenii care zăceau pe jos, disperat că a rămas singurul viu dintre ei. Dar nu. Suflau, însă oricât i-ar fi zguduit, niciunul nu se trezea. A alergat spre bucătărie unde a găsit-o pe Cansala în aceeași stare ca pe toți, dormind pe jos cu un cuțit în mână. A dat înconjur turnului, dar, la o primă inspecție, nimeni nu părea să fi căzut de pe schele. În interiorul lui era aceeași situație. Toți oamenii erau la locul lor de muncă. Se găseau pe schele bărbați care lucrau la așezarea pietrei, femei care le dădeau de mâncare, copii care le cărau apă. Nimeni nu pățise nimic, nici măcar nu se loviseră. Nu se vedea picătură de sânge pe nicăieri. Ce să fie asta? Înseamnă că Dumnezeu nu i-a ucis cu foc. Nu a făcut decât să-i sperie și să-i adoarmă. Dar de ce? Și când se vor trezi? Arfacsad avea convingerea că se vor trezi, gândul care-și făcea drum tot mai mult spre suprafața conștiinței lui tulburate de eveniment era dacă vor mai fi la fel atunci o vor face.