Babilon - 8 ultima

 În lunile următoare, rămăsese în cort cu Cansala care nu mai putu să vină decât să doarmă acolo. Fiecare cu privirea în partea opusă privirii celuilalt. Uneori plângeau amândoi. Alteori numai unul dintre ei. De cele mai multe ori, niciunul. Au încercat să se apropie unul de celălalt, dar ceva îi oprea. Nimic nu mai era ca înainte. În plus, Cansala avea câțiva oameni din bucătărie cu care se înțelegea. Erau puțini, e drept, dar îi avea și păreau a fi făcut o tabără comună. Arfacsad era singurul care nu se mai înțelegea cu nimeni și, astfel, a tras el concluzi ca numai lui i-a fost lăsată limba pe care o vorbise înainte. Nu credea că Dumnezeu l-a omis din toată această disperare gregară din tabăra lui. Trebuia să fie altceva la mijloc, lucru pe care nu-l înțelegea încă, dar simțea că e pe cale să o facă într-un timp scurt.

 Cei care vorbeau aceeași limbă fie părăsiseră tabăra, fie se trăseseră mai departe de ziduri unde își făcuseră corturile și stăteau împreună. Nu se uitau cu ochi buni la nimeni dintre cei care se apropiau de cortul lor și nu dură mult până apăruseră niște îngrădituri de vreascuri care le înconjurau colibele atât cât considerau ei că era nevoie. Foarte puțini au ales să rămână împreună, deși se părea că nimic nu-i mai unea. Dar şi aceștia au luat ulterior calea altor zări și Arfacsad nu a mai știut nimic de ei niciodată. Unele mame și-au regăsit pruncii, dar parcă nu mai erau ai lor. Se vedea că fac eforturi să fie din nou mame, dar nici pruncii nu mai erau prunci. Familii s-au destrămat și familii s-au format. Altele. După un timp, unii oameni s-au aruncat de pe zidurile părăsite curmându-și viața. La început nu era zi care să nu se fi lăsat pradă hăului măcar unul dintre oamenii din fosta tabără. Acum, erau mai puțini. Ba chiar au trecut săptămâni de când nu s-a mai aruncat nimeni. Ultimul a fost bunul lui prieten, Sim.

 Se părea că lucrurile încep să-și recapete un normal al lor. Numai între Arfacsad și Cansala lucrurile nu au mai fost niciodată ca înainte de pogorâre.

 Se uita din depărtare încă o dată la turnuri când auzi un cal venind din partea opusă zidurilor, din spatele său. De la depărtare părea unul dintre oamenii cu două limbi. Nu mai veniseră de mult timp pe aceste meleaguri. Arfacsad aproape că și uitase de existența lor. Dar, pe măsură ce se apropia, chipului omului cu două limbi se preschimbă într-unul luminos, de o frumusețe angelică. Această apariție avea o platoșă foarte strălucitoare pe sub care avea o haină de un alb imaculat. În picioare avea încălțări care păreau din aur la o primă vedere, iar în spate avea o mantie roșie care părea a ascunde ceva. Pletele-i curgeau râu peste această mantie. O sabie mare îi atârna la brâu.

 Arfacsad înțelese cine este pentru că-l mai văzuse de câteva ori. Întoarse calul spre cetate nu ca să alerge spre ea, ci ca să se îndepărteze cât mai mult de astfel de ființe care au fost în stare să distrugă o lume de mai multe ori și în mai multe feluri, dar Michael apăru imediat între el și cetate.

 - Acolo nu mai ai la ce te întoarce, îi spuse acesta.

 Arfacsad se opri brusc și se uită îndelung la Michael. Descălecă uimit că înțelege ceea ce spune. Nu mai auzise glas omenesc pe care să-l înțeleagă de foarte mult timp. Uitându-se la el, dădu drumul calului și întrebă:

 - De ce? Cu ce am mai greșit?

 - Nu-ți pot răspunde la prima întrebare, dar pot să-ți spun că nu ați greșit cu nimic. Iar tu, cel mai puțin dintre ceilalți. S-a întâmplat și asta este o lecție pentru tine care ai trăit această experiență după bunul tău plac. Adu-ți aminte cine ești ca să-ți dai seama de ce ai făcut. Dumnezeu nu s-a atins de tine pentru că îi este interzis, iar tu ai uitat asta. Depărtează-te de aceste ziduri și du-te în alte călătorii ale tale, dar nu mai uita cine ești. Îmi ești drag, dar nimeni din cer și de pe pământ nu-ți poate alina suferința. Nimeni din cer și de pe pământ nu are voie să se atingă de tine. Adu-ți aminte începutul...

- Și-mi voi continua nemurirea.