BABILON - 7

 Dar nu mai erau la fel. Nimic nu a mai fost la fel. Totul avea să fie schimbat din momentul în care Dumnezeu le-a hotărât o altă soartă.

 Încet, încet, oamenii lui au început să se miște lent și să-și recapete cunoștința de sine. Conștiința însă le fusese alterată într-un mod pe care Arfacsad nu-l înțelegea ulterior și pe care în acel moment nu-l bănuia. Chinul de a înțelege cum de se putea așa ceva era eclipsat de cel al înțelegerii motivului pentru care s-a produs. Chiar și acum, când privea cu ochi amari zidurile abandonate, nu putea înțelege.

 Văzându-i cum se ridică, s-a întors imediat spre bucătărie, acolo unde Cansala era deja în picioare, dar cu cuțitul încă în mână. Se opri la o oarecare distanță să se uite în ochii ei, pentru că acolo nu mai recunoștea aceeași femeie care-i șoptea dulce mai ales atunci când se afla sub el. Acolo părea să fie altcineva, cineva care-l făcea să se apropie cu pași șovăielnici, așa cum nu o făcuse niciodată față de o ființă umană. Dar Cansala lăsă cuțitul jos și se aruncă în brațele lui, începând să plângă. Arfacsad ezită la început să o cuprindă cu putere, dar, imediat după acest moment, simțind căldura trupului ei, o îmbrățișă îndelung și o sărută pe obraji, pe ochi, pe tâmple.

 Atunci, auzi un grai pe care nu-l mai auzise nicicând și niciunde prin locurile prin care a umblat. Timbrul vocii îi era foarte cunoscut, ba, dacă se gândea bine, parcă mai auzise asemenea grai undeva, într-un trecut foarte îndepărtat al lui, dar nu înțelegea nimic din ce se articula. I-a luat destul de mult timp să-și dea seama că era chiar Cansala cea care îi vorbea. Se uita în ochii lui și-i spunea ceva într-o limbă pe care nu avea cum s-o priceapă. Oricât s-ar fi concentrat, nu reușea nu numai să deslușească vreun cuvânt, dar nici să simtă vreun sentiment care făcea ca acele cuvinte să fie articulate. Femeia lui era acolo, dar nu mai era. Această situație paradoxală o simți și cu ceilalți oameni la care a fost. A auzit cum cei din bucătărie vorbeau aceeași limbă, ba chiar se înțelegeau între ei. Însă erau foarte puțini. Celelalte grupuri vorbeau altfel. Alt grai pe care Arfacsad nu-l pricepea. Dacă un grup se nimerise să fie mai mare sub lumina care i-a înconjurat, acolo erau mai multe limbi amestecate, astfel încât puțini dintre ei se înțelegeau. Dar nu rudele între ele. Mai târziu a constatat că cei care erau rude începuseră să vorbească altă limbă, chiar dacă se aflaseră în aceeași rază de acțiune a unei singure lumini.

 Arfacsad era uimit și citea un și mai mare amestec de uimire și teamă pe fețele celor care încercau să comunice între ei, dar nu se înțelegeau. Mama nu-și mai înțelegea fiica, tatăl nu mai putea vorbi cu un fiu. Soții și soțiile lor erau deja străini. Arfacsad gândi chiar în acel moment că o și mai mare pacoste decât potopul se abătuse asupra lor. O știa chiar în acel moment. Era ca și cum această pacoste plutea în aer, o puteai inspira, o simțeai cum îți pătrunde în piele, în plămâni, în inimă. Nu aveai cum să scapi de ea. Nu aveai unde să fugi, nu aveai unde să te ascunzi. Nu puteai decât fie să i te supui, fie să dispari.

 Cansala umbla în urma lui zicând aceleași cuvinte pe care nu avea cum să le înțeleagă. Îl urmă la fiecare grup de oameni pe care Arfacsad îi verifică. De la un moment dat, teama de pe chiul ei începu să copleșească uimirea care încet dispăru cu totul pe măsură ce începea să înțeleagă care este adevărata situație. Vedea și ea că nu se poate înțelege cu nimeni dintre ceilalți care erau în afara bucătăriei. Începuse să o cuprindă groaza și, la un moment dat, îl opri brusc pe Arfacsad atunci când se aflau în mijlocul turnului, iar soarele începuse a le lumina amândurora chipurile.

 Îi spusese ceva, dar Arfacsad nu pricepu. Cansala trăgea de el să spună ceva, dar Arfacsad nu fu în stare să articuleze niciun cuvânt. Ce i-ar fi putut spune? Cât de mult i s-ar fi amplificat teama, dacă ar fi încercat să zică ceva? De unde știa el că limba pe care o vorbise înainte mai era limba pe care o va vorbi acum? Lacrimile începuseră să-i curgă în locul cuvintelor, iar, dacă acestea s-ar fi transformat în sunete, Cansala nu ar fi priceput ceea ce a înțeles din ele. Se îndepărtă un pas de Arfacsad și-l privi de jos în sus cu o frică despre care nu credea că e în stare să o simtă vreodată. Această frică îl lovi în obraz și pe Arfacsad care, încercând să-și stăpânească plânsul, spuse:

 - Nu-ți fie frică. O vom scoate cumva la capăt. Își dădea seama că el se înțelege perfect în ceea ce spune, dar nu avea cum să știe dacă aceasta era limba pe care o vorbise înainte sau nu. Cine-i putea spune, până la urmă? Cert era că femeia din fața lui nu înțelegea nimic din ce spune și se îndepărta foarte ușor de el. Arfacsad întinse o mână spre ea, dar Cansala se îndepărtă și mai mult și o luă la fugă.

 Arfacsad căzu atunci în genunchi în mijlocul visului său pe care acum îl vedea iremediabil ruinat. Toți câți alergau pe lângă el vorbeau o cu totul altă limbă decât cea de dinainte. Lacrimile îi curgeau și nu vruse de loc să ridice privirea spre cer. Nu era nimeni acolo care să o merite.