BABILON - 2

 Totul începuse cu mult înainte de a veni în aceste locuri. Tuturor le plăcuse ideea lui Arfacsad de a construi o cetate cu un turn până la cer. Pe toți i-a întrebat dacă sunt de acord s-o construiască și tuturor le-a arătat planul pe care-l făcuse împreună cu Sim și cu ceilalți. Le-au luat foarte mult timp să meargă pe la toți, dar așa făceau ei lucrurile, iar cei care au dat din cap au ales de bună voie fie să rămână, fie să plece mai sus în munți. Dar au fost foarte puțini. Îi puteai număra pe degetele de la doi oameni.

 Drumul a fost anevoios, însă toți care s-au încumetat a-l face erau convinși că nu-l suportă în van. Garanția că vor izbândi era însăși încrederea în forțele proprii, în puterea lor de muncă și în cunoștințele lui Arfacsad, ale lui Sim și ale fiecărui individ pe care-l numiseră ei să-i reprezinte în grupul care urma să coordoneze muncile.

 Și, astfel, au venit întrebările și, odată cu întrebările, au apărut și propunerile. În primul rând, de ce le trebuie ziduri, când nimeni altcineva nu avea să-i deranjeze? Zidurile, le spunea Arfacsad, ne apără de lighioanele care, dacă nu ar fi ele, zidurile, ar intra nestingherit în cetate și pe lângă mizerie, ar face și eventuale pagube. Lămuriți fiind, au trecut mai departe. De ce trebuie un turn tocmai până la cer? Asta pentru ca fiecare să încapă în turn, fiecare să aibă o cameră, cel puțin acolo unde va dori el, mai aproape sau mai departe de pământ. Suntem foarte mulți și turnul, negreșit, va trebui să fie foarte mare. Prea larg la bază nu-l putem face, pentru că n-ar mai avea susținere, dar de înălțat îl putem înălța foarte mult. Va fi asemenea gâtului unui om: larg la bază și, cu cât se înalță, tot mai subțire, iar sus va fi o platformă de pe care fiecare poate pe rând privi împrejurimile sau poate atinge păsările cerului. În centru se vor construi schele de acces, iar pe partea exterioară vor fi ferestrele camerelor fiecărei familii. Se vor strădui ca fiecare să aibă locul lui.

 Au căzut toți de acord că o asemenea construcție i-ar avantaja și că în perioada friguroasă le-ar servi foarte bine de adăpost tuturor, pentru că zidurile nu aveau să fie ridicate din piatra care era rece și ținea frig și când nu trebuia, ci din cărămidă, care, spunea Arfacsad, are avantaje mult mai mari pentru că izolează mult mai bine și se lucrează mult mai ușor cu ea. Au început, astfel, să ridice cuptoarele pentru a arde cărămida și să aducă lutul din care se va ridica turnul lor. Au ars cărămidă și au depozitat-o într-un loc uscat timp de trei sute de zile. Cu toții știau că procesul va fi anevoios, dar parcă începuse chiar foarte încet, spuneau unii care nu vedeau nici urmă de zid ridicat. E drept că șanțul pentru temelie s-a săpat, dar temelia nu era pusă. A fost așezată la mai bine de jumătate de timp după ce au început să coacă bine cărămizile. Aveau însă încredere în Arfacsad care discuta înfocat cu apropiații lui și hălăduia prin tabără pentru a aborda pe fiecare individ pentru a-i afla opiniile și a-i spulbera neliniștile.

 Arfacsad ajungea, de regulă, foarte târziu în cortul său în care-l aștepta de fiecare dată soția lui iubitoare, cea care-l înțelegea și susținea în tot ceea ce dorea să facă. Iubindu-se foarte mult și de foarte mult timp, întâlnirea de seară era ca o adevărată sărbătoare, iar când Arfacsad ajungea mai devreme, bucuria era enormă din partea fiecărui. Arfacsad își punea, la început, des întrebări în legătură cu această bucurie pe care o simțeau amândoi când se vedeau. Nu știa dacă era normală sau dacă va dura. La prima a renunțat să-și mai răspundă pentru că a doua a primit răspunsul în timp. Ce mai conta?! Făceau dragoste din ce în ce mai mult, după care vorbeau despre viitorul lor și al semenilor până adormeau. Erau vremurile lor frumoase pe care le prețuiau ca eterne. Și chiar dacă au să se sfârșească, obișnuia Arfacsad să spună, ele tot au un sâmbure de veșnicie în ele prin faptul că există. Clipele de fericire sunt veșnice în sufletul nostru. Nimeni și nimic nu ni le poate lua și prin faptul că acolo ele rămân până ajungem să nu mai fim, au ceva de care nici Dumnezeu nu se poate atinge.

 Deseori aveau vizite și din partea celorlalți oameni, mai ales după ce au început a ridica zidurile. Veneau și se uitau din depărtare, unii înfricați, alții mai mult curioși, dar numai cei cu două limbi se apropiau într-atât încât să poată fi distinși bine cu ochiul liber. După un timp, veneau și discutatu cu Arfacsad despre construcția ce se ridica. Arfacsad era singurul care le înțelegea limba... sau limbile. Fie pentru că stătuse foarte mult timp de vorbă cu ei, fie pentru că avea un dar special pe care ceilalți nu-l pricepeau. Părerile erau împărțite. Cert este că aceștia veneau de foarte departe pentru că erau îmbrăcați cum niciun om din tabără nu mai văzuse. Aveau niște coifuri pe cap pe care rareori le dădeau jos, iar în rest, trupul le era acoperit în totalitate de o țesătură foarte fină. Interesul lor era atât pentru construcţie, cât şi pentru steaua de la gâtul lui Arfacsad de care erau fascinaţi.

 Astfel, vremea a trecut și cetatea lor începea să capete contur. A fost ridicat zidul cetății și grajdurile care aveau să adăpostească animalele. Acum, o echipă lucra la casa de oaspeți, iar alta, cea mai numeroasă, la zidurile turnului în care avea să intre toată suflarea. Ceea ce era uimitor, spuneau cei cu două limbi, era faptul că toți lucrau ca unul. Nu conteneau să se mire cât de uniți sunt și cum pot continua un lucru atât de mare, chiar dacă știu că unii dintre ei poate nici nu vor apuca să locuiască în vreo cameră. Capacitatea aceasta a stirpei lui Arfacsad era o lecție pentru ei și, spuneau, atunci când nu vor mai fi pe aceste meleaguri, vor încerca și ei să fie la fel de uniți pentru a realiza și ei lucruri mărețe, pentru ca nimic să nu le stea în cale.

 - Numai așa vom simți că mergem pe calea cea bună, i-am spus.

 - Și cu siguranță că ai dreptate, dragul meu, zise soția lui. Uite cât de mult au avansat lucrările și cât sunt oamenii de mulțumiți. Vorbele de admirație față de tine și față de ei înșiși ar unge la suflet până și un om dintre aceia păroși care nu îndrăznesc a se apropia de noi.

 După o scurtă pauză în care parcă nu-și găsea cuvintele, Cansala îi spuse:

 - Poate că a venit vremea să avem și noi un copil, dacă tot vom avea unde să-l creștem. Nu crezi?

 - Cred că mai bine exersăm înainte, râse cu putere Arfacsad și începu să o sărute cu patimă.

 Luna cea mare și cerul înstelat își îndreptară ochii spre cortul lor care acum gemea de dragoste, iar dacă cineva ar fi fost îndeajuns de odihnit sau mai puțin iubitor în acea seară, ar fi observat că luna aceasta mare are mai multe pete decât de obicei.