BABILON - 1

 Arfacsad stătea trist în cortul pe care-l ridicase în locul în care ajunseseră cu toții în urmă cu cinci ani. Şedea pe covoarele din cort cu capul în mâini. După o clipă, își ridică privirea înlăcrimată și privi către tavanul cortului într-un gest atât de lent, încât ai fi zis că au trecut mii de ani de la începerea lui până l-a dus la bun sfârșit.

 - Și totuși, Doamne...

 Se gândea la cum trecuse vremea şi cât de mult poate schimba ea pe om, indiferent de cât de puternic se crede el la început sau de incapabil de acte de care nu se credea în stare.

 Când au descălecat în Senaar, erau foarte mulți. Cei mai mulți dintre ei au dorit să stea împreună și să realizeze în unitate orice le-ar fi adus viitorul. Foarte puțini nu au crezut în cuvântul Domnului și s-au refugiat în munți, pe piscurile cele mai de sus. Nimeni nu i-a învinuit. Nici nu aveau cum. Ei, cei care L-au crezut, au mers mai departe cu convingerea în suflet că vor reuși tot ceea ce-și vor propune. Lumea li se deschidea dintr-o cu totul altă perspectivă. Una în care omul își poate îndeplini orice-și propune prin forța voinței și a cooperării. La un loc puteau trece orice obstacol. Cine i-ar mai fi oprit, dacă Dumnezeu le făgăduise viața?!

 Și totuși! Arfacsad era acum extrem de obosit de tristețea care-l măcina de trei luni de zile încheiate. Nu mai mânca așa cum trebuie, aproape că nu mai gândea cu propria lui minte, iar în momentele de luciditate acută, nu se mai vedea în locurile acelea. Senaarul nu mai oferea nimic din ceea ce promisese la început. Nu putea găsi aici decât sentimente pe care neamul omenesc le trăise nu de mult și unele noi pe care nu le putea defini, pentru care nu avea nici cuvinte în limba care i s-a dat s-o pronunțe. Și mai mult decât atât, disperarea aceasta a lui nu era un gregară, așa cum fusese disperarea oamenilor la fiecare ploaie mai serioasă după potop. Nu! Era una individuală, trăită, parcă, numai de el pentru că nu avea cui s-o împărtășească. Nimeni nu-l înțelegea și nimeni nu-i mai aținea calea. Toți câți au mai rămas lângă ziduri se fereau de el ca de o boală de care nu ar mai fi scăpat în veci, ba chiar le-ar fi adus pieirea. Asta spunea privirea fiecăruia atunci când nu-l ocolea.

 Își șterse lacrimile și bău o cană de apă înainte de a se duce la calul său pe care încălecă și se îndepărtă cât putu de zidurile acestea blestemate. Făcea asta de vreo lună încoace. Ori de câte ori îl copleșea amarul, încăleca și pleca zile întregi. De-abia dacă se hrănea, iar apă bea din râurile pe care le întâlnea. Nimic nu se schimbase în aceste ținuturi. Locurile erau aceleași. Animalele au mai murit sau au mai născut, iarba s-a mai înmulțit, dar toate erau libere. Numai omul se schimbase și asta-l apăsa pe Arfacsad. Nu-și dădea seama cum de s-au înstrăinat unii de alții într-un timp atât de scurt. În doar câteva luni, oamenii pe care-i știa, cei în care se încredea, cei mai apropiați lui, nu numai familia, au trecut de la sentimentul de iubire pură la o stare cu totul nouă pentru el însuși, pentru Arfacsad, și, credea el, și pentru ei. Ceea ce era însă și mai dramatic, era faptul că gândirea li se schimbase într-atât, încât nu-și dădeau seama că sunt alți oameni, total diferiți, că nu mai reacționează așa cum o făceau, că nu mai sunt conduși de dragoste și respect, ci de altceva. De sentimentul apartenenței la un anumit grup din care făceau parte oameni cu care poate nici nu se văzuseră ulterior. Oameni care aveau tot timpul zâmbetul pe buze, priveau acum peste umăr de fiecare dată când treceau pe lângă cineva și puneau mâna pe ce apucau dacă se apropia de cortul lor. El nu venise în aceste locuri cu astfel de oameni. El nu își pusese speranțele într-un asemenea viitor sumbru la care nimeni nu visase și nu sperase. Dar uite că s-a întâmplat.