SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 2

 Dar repede își dete seama că asemenea cârtire împotriva Creatorului nu se cuvine să aibă loc în mintea unui călugăr, mai ales în chilia unei mănăstiri, fie ea chiar și de la capătul lumii. De vină nu putea să fie decât diavolul, cel care seamănă ură și răutate pe pământ, cel pe umerii căruia atârnă păcatele lumii, cel care nu are odihnă până nu vede omenirea distrusă și creația lui Dumnezeu mistuită în cele patru colțuri ale lumii. Cel cu care trebuia el să se lupte de când a venit pe această lume și până în prezent.

 - Oare, până când, stăpâne al întunericului?! părintele Alzóloras întrebă cu voce abia uzită chiar și de el însuși.

 Adormi cu speranța ca aici, în acest loc ce părea un mic colț de rai, cel puțin noaptea să fie altfel, să întâlnească mai multă liniște, iar puterea Inchiziției să fie diminuată. Spera... Și noaptea se lăsa peste pleoapele sale, peste chilie și mănăstire, peste lumea întreagă.

 A treia zi de când sosise pe insulă, se trezi într-o gălăgie pe care nu a mai întâlnit-o nicăieri pe unde a mai umblat, fie cu piciorul, fie cu gândul. Prima dată nu înțelegea ce este. Credea că visează o aglomerare atât de mare de oameni, cum nu mai văzuse nici în Santo Domingo. Era lume multă adunată într-o piațetă și care scanda silabisind mai mult decât se cuvenea numele lui. Se trezi când visul său începuse să sfideze normalul și să atingă acele culmi ale absurdului care numai în dimensiunea onirică pot fi atinse: mulțimea dădu buzna la el în chilie.

 Se spălă repede pe față și ieși în curtea mănăstirii neterminate.

 Își dădu seama imediat de ceea ce se petrece în fața ochilor săi. Mai asistase la așa ceva și sperase că aici va fi scutit de asemenea spectacol. Dar, nu! Mai mulți călugări erau acolo.

 Soldații adunaseră vreo douăzeci de indigeni care, spuneau ei, soldații, încercaseră să fure din proviziile aduse cu La Poderosa și că unii chiar reușiseră. Se înțelegeau extrem de greu cu ei, pentru că relațiile dintre spanioli și acești guanches nu erau dintre cele mai strânse, niciunul nefiind doritor să înțeleagă pe celălalt. Se crede, spusese Pedro, că erau din caldera, acolo unde soldații spanioli urmează a întreprinde o campanie în cel mult două luni și unde se pătrundea extrem de greu.

 - Și? S-au găsit proviziile?

 - Se pare că nu, dar asta nu cred să conteze, a mai adăugat Pedro. Erau oricum în împrejurimile portului la răsărit, când au fot observați de o santinelă.

 - Este posibil ca aceasta să reprezinte o amenințare, dar supozițiile nu ar trebui să fie justificare pentru felul în care sunt târâți, frate Pedro. Nu într-o mănăstire, în orice caz.

 - Dar sunt necredincioși, sigñore, niște sălbatici! Fie se convertesc, fie mor!

 - Frate Pedro, încep să cred că dumneata cutezi să interpretezi cuvântul Domnului și nu ar fi rău să mai pui mâna pe Cartea Sfântă. În plus, nu-mi spui nimic despre niște semeni de-ai lor care au fost târâți în pivnițele vasului, după cum mi-a spus mai înainte fratele Antonio cu care ai fost aseară pe vas.

 - Scuze, sigñor, spuse Pedro, uitându-se cam cu răutate la noul preot care i-a for dat în sarcină pentru a-l servi. De ce o urmă de simpatie în glasul său pentru astfel de maimuțe?! Cu siguranță vor respinge cuvântul Domnului. A auzit el că au niște icoane pe pereții peșterilor lor și nu seamănă deloc cu Maica Domnului și Iisus. Nu! Cu ei trebuie tratat exact așa cum o fac acești soldați. Sigñor Alzóloras ar face bine să nu fie de partea lor. Poate că el trebuie să mai pună mâna pe Biblie, dar poate că și starețul trebuie informat despre eventualele convingeri ale noului venit.

 - Mă duc la fratele Benedict. Trebuie să discutăm problema. Nu cred că așa ceva trebuie să aibă loc... în curtea unei mănăstiri.

 Pedro văzu cum, o dată cu plecare lui Alzóloras spre stăreție, dispare și posibilitatea lui de a intra în grațiile lui Benedict. Mai mult poate decât până acum. Ar fi avut posibilitatea de a informa starețul în legătură cu rătăcirile fraților din curte. În timp, s-ar fi aflat și el mai mult în preajma lui Benedict. Ar fi devenit călugăr, în sfârșit. Și-ar fi îndeplinit dorința care îl măcina de atât de mulți ani. Atunci, ar fi slujit pe Benedict în prinderea oricărui necredincios, fie el indigen sau spaniol. Nimic nu i-ar mai fi stat în cale, iar Benedict s-ar fi gândit bine cui îi lasă stăreția înainte de a dispărea.