SCRISOARE DIN IAD ~ după o povestire medievală ~ 1

 Nostra Señora de la Almudena ieșea leneșă din Gibraltar, lăsând în urmă ambele continente care, din depărtare, i se părea părintelui Juan de Alzóloras, sau simplu, Alzóloras, așa cum îl cunoșteau toți, ca înfrățite, fără nicio urmă de apă care să le separe, fără vreo barieră impusă de Dumnezeu sau de om.

 Mai trăise părintele asemenea sentiment cu ani în urmă, când slujba Domnului îl trimise către depărtările oceanului, un loc în care spaniolii ajunseseră, dar constataseră, cu o oarecare dezamăgire că nu era pustiu. Acolo, în Santo Domingo, avea părintele Alzóloras să descopere că oamenii sunt la fel peste tot, că nu-i separă decât mici diferențe și că acele diferențe sunt lipsite de importanță. Constatase că și indigenii din acea insulă, aparent uitată de Dumnezeu, au sentimente, trăiesc, iubesc, sunt frumoși sau urâți, șireți sau cinstiți, că se sting și ei ca oricare altă ființă umană din lumea pe care părintele o numea civilizată. În tot răstimpul cât a încercat să facă voia Domnului în acel loc, a ajuns la amara concluzie că poate Dumnezeu nu a fost atât de darnic, în fond, cu compatrioții lui, ca să nu mai facă păcate zicând ceva și de ceilalți europeni. Acești indigeni aveau mai multă compasiune față de lucrarea Domnului, față de fiecare creație a sa, chiar și față de cei care i-au supus, luându-le pământurile, ucigându-i sau punându-i la munci. Acum, cu documentul de la Madrid, de la Filip I, se ducea în Canare, pentru a face aceeași lucrare pe care o făcuse și în Santo Domingo. Se simțea de parcă o lua de la capăt, de parcă anii de când a ieșit prima dată prin această strâmtoare nici nu au trecut.

 Trăsăturile lui nu erau iberice, iar oamenii vorbeau că ar fi mult mai bătrân decât este. La drept vorbind, așa se simțea chiar și el, deși nu știa prea bine de ce. Timp de doi ani, între 1566 și 1568, Alzóloras fusese arhiepiscop în Santo Domingo, lucru care nu i-a displăcut. Contactul cu indigenii l-a liniștit dintotdeauna și, cum avea o fire blândă, era îndrăgit de ei. Totuși, atrocitățile de acolo l-au scârbit peste măsură, iar acum, iată că fusese trimis în La Palma, altă insulă în care să aibă de-a face cu indigeni și poate cu aceleași și aceleași fapte. Pentru el, din câte observa, istoria putea să se repete.

 Pământul se îndepărtă până nu se mai vedea, iar înainte îi aștepta un cer senin și un ocean lin pe care urma să plutească multe zile. Spera în sinea lui că aceste zile vor fi totuși puține. Speranța avea drept temelie porecla pe care nava pe care se afla o purta după ultimele bătălii prin care a trecut: La Poderosa. Lui Alzóloras nu-i plăcea deloc ideea că între acest vas și siguranța unui sol se aflau câteva sute bune de picioare de apă. Însă o mare liniștită înseamnă vânt slab, iar asta duce la multe zile de călătorie. Acest gând i-a fost spulberat în timpul nopții când s-a stârnit o ploaie cu vânt destul de puternic pentru ca să-i răstoarne stomacul și să ajungă în Santa Cruz alb la față, slăbit și cu dorința acerbă de apune picioarele pe pământ.

 A debarcat într-o noapte senină. Se pare că Domnul se îndurase de el și-i trimisese vreme propice navigării, dar nu și mersului pe pământ.

 Despre insulele Canare auzise, dar nu avusese ocazia a le vizita, nici să întâlnească pe cineva care să fi fost aici. La debarcader nu-l aștepta nimeni, așa că a trebuit să întrebe pe cei din port încotro e mănăstirea. Nu i-a trebuit mult să ajungă acolo, pentru că locuințele erau puține de-a lungul unui drum anevoios, săpat cum s-a putut în roca vulcanică a insulei. De mâncat, mâncase pe vas pe la ora zece. Acum, după ceasul său interior, trebuia să fie trecut de două dimineața, dar aici parcă părea mai dimineață și printre casele care se rânduiau în dreapta lui, vedea oceanul și în depărtare, vârful unui munte de pe o altă insulă.

 Mănăstirea era pe un deal de unde se vedea o parte bună din sud-estul insulei. Mai departe și puțin în stânga era insula pe care era vârful văzut mai devreme. Se mai vedea și un cer cum lui Alzóloras nu i-a mai fost dat să vadă pentru că luna, prezentă și ea, era cu capetele de la primul pătrar orientate în sus.

 Intrând în curtea mănăstirii, Alzóloras lăsă în urmă luna culcată pe spate, drumul cel pustiu și sentimentul că ochi ascunși îl privesc.

 - Bun sosit, părinte Alzóloras, spuse un băiat care deschisese poarta și care apoi îl conduse la chilia sa.

 Erau puține chilii, iar a lui avea o ferestruică ce dădea către același vârf pe care-l văzuse pe cale și o alta care dădea către înălțimile din La Palma unde acum nu se zărea nimic din cauza întunericului.

 - Ai zice că noaptea nu e nimic acolo, adăugă băiatul pe care-l chema Pedro, dar băștinașii sunt cu ochii în patru și pot ataca oricând.

 - Eu sper să nu fie tocmai chiar așa, spuse Alzóloras, constatând tonul combativ al feciorului.

 - Am auzit, sigñore, zise Pedro cu îndrăzneală, că ați fost și în Santo Domingo. Asta înseamnă că știți destul de bine cum să tratați cu astfel de sălbatici.

 - Posibil, îndrugă Alzóloras ca să nu tacă. Dacă asta e tot, aș vrea să mă culc. Drumul până aici m-a epuizat mai mult decât mă așteptam.

 - Prea bine, spuse Pedro dezamăgit că nu mai are partener de discuție și ieși foarte discret.

 Aici o fi aceeași luptă de cucerire a unor oameni care au stăpânit un teritoriu cu mult înainte de a ne naște noi ca nație? se întrebă Alzóloras uitându-se pe fereastra ce da către nord, către munții acestei insule mici. Voi fi martor și aici, ca și în Santo Domingo, la lucruri care nu pot fi rostite în cuvinte omenești? Și aici diavolul și-a băgat coada atât de adânc, încât să fie nevoie de încă un masacru? De ce să moară atâția oameni pentru gloria coroanei oare? Dumnezeu cum de îndura aceste fapte?