PÂNĂ CÂND MOARTEA... - Ultima

 Mara plecă cu umbră de regret în suflet de la spital. Umbra aceea era ca una din miez de primăvară, o umbră a unui soare care caută zenitul printre ramurile cu flori și care știe că insistând cu căldura lui, nu va face decât să le coacă la timp.

 Se urcă în mașină, convinsă ca mama ei își va urma drumul pe care ea însăși și-l alese. Mara era și mai convinsă că aceasta era alegerea cea mai bună. În fond, obținuse de la această vizită a mamei ei mai mult decât sperase. O recuperase, și asta era cel mai important, pe lângă celelalte câștiguri pe care le avuse în urma vizitei. Unul era noua ei misiune despre care încă nu știa prea bine ce să creadă, dar care-i răsturnase toată filozofia despre viață și mai ales despre moarte. Niciodată nu s-ar fi gândit că moartea poate avea o asemenea față.

 Știa că mama ei nu va accepta ca vreo fostă subalternă să o asiste pentru lumea cealaltă și nici ca fata ei să facă acest lucru. Nu putea alege decât sinuciderea, pentru că la sinucigași moartea nu vine.

 Mara porni motorul și se îndreptă spre casa unde o aștepta Ilarie. Simțea că vor mai trece secole, dacă nu milenii până când se va reîntâlni cu mama ei, undeva, într-un loc la care nici nu se putea gândi acum.

 O găsiseră după o săptămână de la dispariția de la spital. Plecase fără să spună nimănui unde se duce. Își luase numai hainele de care avea nevoie. Se descotorosise de un pardesiu, poate din neglijența celui pentru care nu mai are de ce să mai conteze ceva care înainte era indispensabil. Nimeni de la spital nu o văzuse când ieșise și nici camerele de supraveghere nu înregistraseră ieșirea ei nici din salon, dar nici din spital. Se pare că închiriase o mașină, un Mercedes S Classe cu care mersese până la ocean. Intrase cu tot cu mașină în apă, dar aceasta nu înaintă foarte mult, așa că poliția presupuse că se dăduse jos și-ți continuase drumul. Fu zărită de un vas peste vreo cinci zile, plutind înspre țărmul Angliei și fără nicio urmă de animal marin care să fi rupt din ea ceva. Multe lucruri erau nesigure.

 Cert este că Mara nu i-a făcut funeralii religioase mamei sale. Era convinsă că nu și-ar fi dorit așa ceva. Ea nu ar fi putut fi afiliată niciunei religii. Nu avea cum, mai ales că o respinsese toată viața ei, din câte își dădu seama Mara. Împreună cu Ilarie o incineră și adunase cenușa într-o urnă pe care o ținu până la revelion deasupra șemineului noii ei case din Brugge. După întâi ianuarie, călători pe toate cele cinci continente unde îi aruncase câte o parte din cenușă. Pe o parte o trimise în spațiu prin mijlocirea unor astronauți ruși, iar cea a mai rămas a fost îngropat în pământul orașului în care s-a născut acum sute de ani în urmă. Despre această ultimă acțiune, Mara nu știa dacă i-ar fi plăcut mamei sale. În fond, după numele ei, nici nu știa dacă povestea pe care i-a spus-o a fost adevărată. Ilarie tindea să creadă că nu este așa. În definitiv, ce mai conta? Important era că Mara se simțea încă legată de acest orășel uitat de lume din Moldova și, dacă o parte din mama ei era acolo, se simțea parcă în siguranță. Se simțea acasă, iar așteptarea de secole care preceda reîntâlnirea cu mama ei avea să fie suportată mai ușor. O parte din cenușă însă era cu ea. Păstrase câteva fire pe care le inserase într-un colier pe care și-l atârnă la gât și la care își duse mână în timp ce sorbea din cafeaua cea mai bună din capitala Europei, așa cum îi plăcea ei să creadă. Acordurile celui de-Al doilea vals se auzeau undeva într-o depărtare pe care nu o putea identifica.