PÂNĂ CÂND MOARTEA... - 7

 - Mamă, insistă Mara, ești atentă la ce-ți spun?

 - Sigur. Ai spus că este acasă și ne pregătește prânzul.

 - Nu, mamă, spuse Mara zâmbind puțin trist, înainte de asta. Am zis... și apoi făcu o pauză ca pentru a-și aminti ceva, ceva de mult uitat, o cvasiamintire care era și nu era a ei. Era o amintire foarte îndepărtată. Atât de îndepărtată, încât nici nu-și dădea seama dacă era una dintre amintirile sale. Lucrul de care parcă își dădea seama era că parcă mai trăise asemenea momente, ba poate chiar pe aceleași. Dar când și unde, nici ea nu putea ști. Și totuși acel ceva pe care nici nu-l putea defini se instalase în conștiința sa, o rupse de ea însăși, dar în același timp o reîntregise cu o parte a ei pe care o simțea mereu latentă. O latență lipsită de substanță, de prezență.

 - S-a întâmplat ceva, spuse femeia, iar Mara nu sesiză dacă era vreo intonație interogativă sau nu în tonul ei, și asta pentru că intonația nu era acolo.

 - Da, mi se pare și mie, afirmă destul de confuză. Dar... mi se va lămuri...

 - Ți se va lămuri, spuse mama ei în timpul în care și ea afirmase același lucru.

 Mara o privi nedumerită, dar cu certitudinea faptului că universul acesta, sau mai degrabă mama ei, nu va păstra pentru mult timp misterul cu care o înconjură.

 Coborâră ca să ia mașina, pentru a ajunge în Brugges, acolo unde Ilarie pregătea prânzul.

 - Nu este mult. E o călătorie de cel mult o oră jumătate spre apus, se simți Mara nevoită să spună când se urcă la volan.

 Își privi mama. Era mai obosită ca oricând. Nu o mai văzuse așa niciodată, pentru că nu mai fusese niciodată atât de obosită de viață.

 După ce ieșiră din oraș, când intrară pe autostradă, femeia se simți foarte în vârstă și dornică mai mult decât oricând să nu lase lucrurile nespuse, nelămurite. Ea avea să joace rolul acelui univers care să-i dezvăluie fiicei ei misterul pe care i l-a ascuns de atâta timp. Trebuia să vorbească, deși, după ce-și dădu seama că fata este îndrăgostită de Ilarie și-i transferase ei rolul acesta pe care-l juca de secole, vorba părea inutilă. Dar știa că nu mai are mult de trăit, că peste câtva timp, aproape de intrarea în acel orășel în care ea nu va păși niciodată în această formă, un fermier neglijent a lăsat o poartă deschisă pentru ca un cal să poată ieși în voie și să intre pe stradă exact când planificase ea.

 Când începuse să vorbească, Mara își dădu seama la rândul ei că vorbele mamei sale erau inutile, dar că se cereau rostite. Vorbele din ea care urmau să fie spuse aproape că urlau și, deși nu căpătaseră formă materială încă, Mara le auzea. Nu avea sentimentul că știe ce urmează să articuleze femeia. Chiar știa, dar nu făcu nimic pentru ca să o oprească. Nu avea rost. Trebuiau să fie, chiar și în acest ultim ceas, mamă și fiică. Chiar dacă pentru prea puțin timp.

 - Eu nu sunt o mamă normală, începu ea să-i spună Marei. N-am fost niciodată. Dar în ultimele treizeci de minute voi fi. Dintotdeauna mi-am dorit un copil pe care să-l fac fericit și uite ca a venit momentul pentru ca dorința mea să se îndeplinească. Ți-am transferat ție toate atribuțiile mele. E o muncă pe care o vei putea duce. E o muncă pe care trebuie s-o facem, pentru că așa am ales noi oamenii. Cu mici excepții, nu alegem noi momentul în care ne întoarcem la adevărata noastră casă, dar toți alegem să o facem. Este parte din jocul acestui univers. Și apoi, tuturor ne este dor de casă, la un moment dat, nu-i așa? Mie nu mi s-a făcut încă dor, dar tu trebuie să ai parte de ceea ce iubești. Pe locul pe care stau eu, trebuia să fii tu, dar îmi stă în putere să fac acest schimb. Simt o urmă de tristețe în tine. Să nu fii tristă. Moartea nu este o suferință decât pentru cei care rămân în urmă, și nu din vina lor. Când se nasc, regula este să uite de unde pleacă, pentru ca tot ceea ce trăiesc să fie autentic. Este firesc. Vei constata asta în timp. Nu ai multe de făcut. Prin poziția mea, am avut posibilitatea să călăuzesc înapoi spre casă doar pe cei care s-au desăvârșit în acest univers. Tatăl tău a fost unul dintre cele mai pure spirite, deși a ales să fie anonim în această lume. Altele s-au opus anonimatului. El... nu. Să nu fii tristă. De fiecare dată găsim dincolo mai multe persoane dragi decât lăsăm în urmă. Tu vei trăi atâta timp cât vei considera că-ți este necesar. Dar, ține minte: moartea poate fi veșnică, dragostea, nu. Toate dinaintea mea au respectat regula duratei șederii pe acest pământ. Nimeni nu vrea să trăiască veșnic, dar toți vor să mai stea puțin. Și tatăl tău ar mai fi vrut. Nu s-a putut. Și nu se poate, pentru că toți își au stabilit momentul plecării, de care nu știu, dinaintea venirii. Eu știu însă că tu vei schimba această regulă de mii de ani. Am să fac tot posibilul ca deciziile să nu-ți fie contestate. Să știi că iubirea dintre mamă și copilul ei poate fi veșnică, spuse Lilith în timp ce Mara se uita tot mai mult la ea, lăsând strada să-i aducă orice avea să-i ofere. În cazul meu, chiar este, spuse femeia zâmbind când copitele calului trecură prin parbriz.