ÎNTREABĂ DE BALDUR - 3

 Candor se trezi într-un întuneric total. Nu era nimic din ce mai văzuse. Încercă să se miște dar simțea o inerție ireversibilă în el. Se simțea un punct minuscul într-o mare de întuneric. Îl cuprinse panica. Unde era? Ce se întâmplase? Nu găsea răspunsuri la aceste întrebări și nu-și putea mișca nimic din corpul său. Niciun membru. Nici ochii nu și-i putea deschide. Nici nu putea să spună dacă mai respira. Auzea însă zgomote, undeva, foarte departe, zgomote pe care nu le putea identifica. Se simți deodată mișcat împreună cu această masă de întuneric și înțelese vag de tot un singur cuvânt: Baldur.

Acest nume îi spunea ceva, dar nu-i dădu importanță, pentru că preocuparea sa era să se găsească, să poată reveni de unde plecase. Dar de unde plecase, nu mai ştia. Ce căuta el în acest loc în care nu se putea mișca? În care nu știa de el? Care era ultimul lucru pe care și-l amintea? Își dădu seama că aducerea aminte este extrem de obositoare și lipsită de rezultat. Ba chiar scopul amintirii se păru de-a dreptul inutil.

 Totuşi se strădui o vreme și-și dădu seama că ultima dată fusese într-o luptă. Dar ce luptă? Și de ce

 Își mai adusese aminte de fratele său. Cum îl chema? Era ceva cu S, deşi nu mai ştia exact nici ce era „s”.

 Aşa era. Se aflau într-o pădure urmărind niște oameni. Nici asta nu i se păru că ar corespunde cu realitatea, dar nu avea nimic mai bun. O luă ca atare. În luptă, fratele păşi înainte și el rămăsese să ajute un oștean, un camarad rănit, când, deodată, își aduse aminte că ceva îl trimisese în această mare de întuneric cu o viteză uluitoare. Fusese rănit. Ba mai mult... răpus.

 Nu. Asta nu se putea. Era prea tânăr. El trebuia să trăiască. Mai avea multe, foarte multe lucruri de îndeplinit. Nu se putea să moară acum. Nu așa! Și nu la vârsta aceasta. Viața este nedreaptă dacă i s-a sustras. Ba nu! Viața este și basta. Ea ți se ia. Dumnezeu este cel care stăpânește și hotărăște totul, aşa spunea fratele lui. Deși nu prea credea în El, nu avea pe nimeni altul pe care să dea vina pentru ce i s-a întâmplat. El și-a luat toate măsurile. Dușmanul a tras săgeata, iar el s-a apărat cât a putu. Săgeata putea să-și greșească ținta, dar voința Lui a fost alta. Îl apucă furia, când, deodată, se simți ridicat și auzi aproape limpede niște voci. Se simți mai ușurat, dar tot nu putea să-și miște nimic din trup. Constată însă că, într-un fel, se poate deplasa. Acel eu care se simţea se putea mișca fără ajutorul membrelor. Se îndreptă spre vocile pe care le auzea, dar nu le distingea. Ajunsese la o barieră pe care nu o putea nicicum trece. Dar de acolo percepea limpede ceea ce se petrecea altundeva, dincolo. Erau niște voci într-o limbă pe care nu o înțelegea, deși una dintre ele îi era foarte cunoscută. Da, era a fratelui său. Acum își aminti și cum îl chema. Alsar.

 Dădu să-l strige, dar nu avea cum și nu știa de ce. Gura care nu-l asculta părea așa de departe de el. Încet, încet, desluși unele cuvinte și, la început, nu le prinsese sensul. Ulterior începu să-și amintească rostul acestor cuvinte, rost pe care-l învățase de la mama lui. Da, mama lui... Părea că-i aude și ei glasul, deși ea era moartă de foarte multă vreme, dar din multitudinea de glasuri îl desluși pe cel al lui Alsar care parcă dădea ordine în legătură cu ceva.

 Mai era însă altceva ce-i atrăsese atenția într-o măsură foarte mare. Cuvintele liniștite ale fratelui său erau însoțite de sentimente pe care aproape că le-ar fi putut atinge, dacă ar fi avut cu ce. Le simțea și începuse să le vadă în culori pe care nu le recunoscu. Erau primele semne ale unei alte lumi de când se descoperise inert în întuneric. Culorile îi vorbeau de iubire, de compasiune și regret amarnic. Regretul se apropia de negrul pe care îl știa, dar pe celelalte nu le recunoscu.

 Înțelese însă, mult mai târziu, după ce-și dădu seama definitiv de situația în care se află, că se făceau pregătiri pentru înmormântarea sa. După o vreme, putu chiar să depășească bariera care anterior era de netrecut, dar nu vedea decât oameni și toate ființele care erau cu ei la un loc. Și le vedea pe toate odată. Nu trebuia să întoarcă capul pentru a le percepe. Capul era undeva în acea cutie de lemn. Vedea peste tot și în același timp.

 Atunci și-a dat Candor seama că nu mai exista cale de întoarcere. Începuse să înțeleagă limpede ce se petrecuse. Dar, de acceptat, tot nu putea să accepte. Era tânăr. Viața îi era înainte. Avea gânduri să renunțe în curând la asemenea ocupaţie și să-și găsească o slujbă care să-i permită să se așeze și el la casa lui. Dorea o nevastă. Dorea copii. Dar acum, toate rămăseseră în urmă. Nu va mai putea nicicând să-și îndeplinească aceste dorințe. Nu va mai putea nicicând să guste din aceste daruri, să aibă asemenea plăceri. Îi erau interzise. De ce?!

 Sentimentele celor care participau acum la înhumarea sa și a lui Gurda aveau aceleași culori cu ale sale, numai că el era înfășurat în culori mult mai vii. Toți regretau moartea acestui tânăr care iubea atât de mult viața. Toți plângeau, numai fratele său, Alsar, avea o privire încremenită către coșciugul ce cobora acum în groapă. Candor coborî odată cu privirea fratelui în coșciugul din groapă pentru a-și lua rămas bun de la acel trup puternic ce-i servise drept adăpost în acest univers în care ajunsese. Îi mulțumi și ieși la suprafață, însă nu mai găsi pe nimeni acolo. Era întuneric și ploua foarte puternic.  Era dezorientat și nu simțea nimic aproape. Încercă să se orienteze spre casa în care stătea, dar renunță la gând și se duse la casa fratelui său. Acolo era întuneric și tăcere. Toți dormeau. Îi putea vedea clar. Toți în afară de fratele său care privea pe fereastră spre ploaia de afară, mângâindu-şi steaua în cinci colţuri de la gât. Înțelegea acum cine era fratele lui, că era mult mai bătrân decât îl crezuse el, că era mult mai înțelept decât părea, că, de fapt, el îl găsise și-l crescuse și că acum își părăsea familia să meargă în meleaguri și mai îndepărtate. Şi această tristeţe îl măcina şi trebui să o înece în singurătate.

 Cel care a fost Candor ieși să cutreiere meleagurile.

 - Și niciun înger nu vine după noi, auzi când tocmai ieșea din casă.