Trecuse
mult timp de la întâmplarea cu fata. Andrei ajunsese la o vârstă
la care alții încep să-și strângă pomenile și să-și
cioplească coșciugul. Asemenea gânduri nu-i străbăteau mintea lui încă tânără, dar tot atât de tristă. Aproape că uitase
de acea faptă de atunci, de mult, de foarte de mult, pe când a
îndrăznit să aleagă ceva în viața lui.
Acum,
i se oferise altă posibilitate. Stătea cu foaia în mână. Era un
munte, un om trecut prin viață mai mult decât au trecut alții
prin șapte vieți. Fața împietrită îi era brăzdată de
cicatricile vremii și de cele ale săbiilor și săgeților. Pletele
îi curgeau râu peste umerii largi și niciun fir de păr alb nu
îndrăznise a se arăta pe tâmplele sale.
Foaia
fusese adusă de acest arhimandrit cu care, de când a fost uns în
slujba sa, nu a schimbat două vorbe. Daniil plecase după moartea
lui Ștefan la Athos, iar acum, noul domn, semăna urgie între
hotarele Moldovei. Andrei rămăsese în țara lui cu condiția ca
slujba să-i fie schimbată. Domnul a fost de acord doar dacă îi va
mai îndeplini o singură poruncă atunci când timpul va veni. Se
aștepta la ce era mai rău, dar ce putea face?! Va găsi o cale de
izbândă.
Andrei
se retrăsese sub Ceahlău, își făcuse o căsuță pe malurile
Bistriței, în pădure, și se gospodărea singur. Nu a uitat
niciodată făgăduința pe care i-o făcuse noului domnitor, dar,
cum anii au curs și porunca nu a mai venit, spera ca el să moară
înainte ca să mai primească o astfel de carte. Dar iată că a
primit-o și pe ea era scris doar: DANIIL.
Știa
ce are de făcut și mai știa că făgăduința e făgăduință.
Dar astfel de promisiuni mai fuseseră încălcate în trecut, lucru
pe care noul domn poate că-l știa, poate că nu, important era că
momentul a fost ales cu grijă ca un fel de răzbunare, sau poate mai
mult decât o răzbunare. Ceea ce mai știa Andrei era că domnul
acesta nu îl va lăsa singur să-și îndeplinească misiunea.
Certitudinea rapidă era un aspect cu care domnitorul lucra de
fiecare dată.
Înainte
de plecare, trebuia să-și pună ordine în gospodăria pe care și-o
înfiripase de când venise sub Ceahlău. Tot de atunci își
schimbase viața. Și-a promis să nu mai ucidă ființă nevinovată
și așa a făcut. De atunci, diavolul din icoana pe care o cărase
cu el din Suceava, de dragul de a se agăța de ceva, părea mai
trist, iar îngerul parcă-i zâmbea în fiecare dimineață. Este
doar o închipuire de-a mea, își spunea el. Începuse să ajute
oamenii împrejurimilor care aveau necazuri cu domnia sau pe cei care
aveau probleme la hotarul cu țara de peste munți. Nu de puține ori
scăpase de la pieire pe cei al căror nume fusese trecut de noul
domn pe o hârtie.
Merse
la Vasile, cel cu care se împrietenise de când venise aici și care
era și starostele ținutului. Îi spuse că el trebuie să plece la
Muntele Sfânt pentru niște treburi domnești și că va lipsi multă
vreme. Cât, nici el nu știe. Să aibă grijă de sufletele pe care
le lasă în urmă. Și dus a fost.
Și-a
luat toate cele necesare, a urcat pe cal și a apucat calea de
miazăzi pentru a ajunge la muntele de la mare. După ce a trecut
Dunărea pe la Galați, s-a simțit parcă mai ușurat de o negură
ce-l apăsa de când a apărut în această țară un astfel de domn
în a cărui robie a intrat fiecare făptură de pe pământul
Moldovei. De la Galați a luat-o în jos pe lângă marea cea mare,
apoi a intrat în pământ și peste munți și s-a îndreptat spre cele trei
degete ale pământului grecilor. Noaptea dormea lângă calul său.
Evita aglomerația. Intra numai la câte un han să mai mănânce și
să se adăpostească de ploaie, atunci când aceasta nu-i dădea
pace. În nopțile senine, privea luna și se gândea mult mai
departe de ea. Pe urmăritori îi ignoră aproape tot drumul. Știa
că sunt la o distanță pe care ei o credeau sigură, dar nu se
sinchisea de ei. Erau acolo să se asigure că el va duce la
îndeplinire porunca domnească. Stelele însă îl distrăgeau de la
tot ceea ce era în jurul lui. În frumoșii munți ai bulgarilor
erau mai limpezi și parcă mai aproape. Potecile erau aici mai
înalte și vârfurile păreau să depășească mult Ceahlăul de
acasă.
La Ouranopoli ajunsese întocmai cum plănuise și așteptă
noaptea la poalele turnului, ascultând marea cea liniștită și
uitându-se la Sithonia care se întindea pe malul celălalt. Un
călugăr de la Vatopedu îi dădu ceva de-ale gurii și-i zise că
Daniil stă la Marea Lavră. Acolo îl găsește, dacă are de
rezolvat treburile domnești pe care spune că trebuie să le
îndeplinească.
La Marea Lavră a ajuns ușor. Mai ușor decât
și-ar fi închipuit. A cerut găzduire în sfânta mănăstire și a
găsit-o imediat. Știa că poate să rămână acolo oricât și-ar
dori. Daniil ar fi intervenit ca asta să se poată înfăptui. Dar
mai știa că, deși urmăritorii săi nu puteau pătrunde cu toții
în peninsulă, tot vor ajunge într-un timp la Daniil ca să
îndeplinească porunca domnului. I-a explicat asta lui Daniil și au
hotărât că se vor duce la Meteora, acolo unde Nectarios începuse
ridicarea mănăstirii Varlaám. Stâncile de acolo, se spune, sunt
aproape de neurcat și va fi în siguranță până la sfârșitul
zilelor sale, care multe nu mai erau.
Într-o
noapte, au luat o barcă și au trecut în pe malul estic al
Sithoniei de unde au luat doi cai și au început să urce spre
continent. La Nikiti însă au aflat că niște moldoveni caută alți
moldoveni cu care au de împărțit ceva. Treburi domnești. Hangiul,
om cu suflet, i-a sfătuit să meargă pe drumuri lăturalnice și să
se ascundă ziua în peșterile de mai sus de Kassandra. Peșteri
lungi și călduroase. Așa au făcut, dar li s-a dat de urmă, tot
cu ajutorul unor hangii. Poate același hangiu cu suflet care ar fi
vrut să și-l păstreze. Andrei însă împuțina numărul
urmăritorilor în fiecare zi prin capcane diverse pe care le
întindea moldovenilor. Dar aceștia recrutau oameni dintre băștinași
pentru ca urmărirea să fie cu folos.
Andrei
știa că nu va putea înainta așa la nesfârșit. A găsit o
peșteră de unde avea vizibilitate până la mare și acolo așteptă
confruntarea care a venit a doua zi. Cerul nu l-a ajutat să vadă
până departe, pentru că norii au coborât cât de mult au putut,
lăsând loc doar pentru o ploaie deasă cum rar se întâlnea în
acele locuri. Ieșirea a fost înconjurată, dar arcul lui Andrei
străpungea carnea grecilor și a moldovenilor deopotrivă. Nu se
aștepta să fie atât de mulți. Sabia îi va fi de folos în
următoarele ceasuri, iar Daniil trebuia să se folosească de
cealaltă spadă pe care i-o dădu Andrei.
-
Cumva, trebuie să răzbim, i-a zis Andrei.
-
Oricum va fi, îți mulțumesc pentru tot ceea ce vrei să faci.
-
Deși poate nu e tocmai la locul ei vorba aceasta, ești singura
legătură care mi-a mai rămas cu lumea în care m-a trimis
Dumnezeu. O fac poate pentru ca să spăl amarul care este în mine
de la naștere.
Daniil
nu a găsit de cuviință să zică decât o binecuvântare pe care
Andrei a primit-o cu reticență. Atunci au dat năvală oamenii
celor două popoare.
-
De acum, a zis Andrei, fiecare să-și scoată soarta la un liman.
S-au
luptat amândoi ceasuri întregi. Andrei dobora dușman după dușman,
încercând, în același timp, să-l apere pe călugăr cât putea.
Ambii
băteau în retragere, tot mai spre fundul peșterii. Călcau pe
ciolane, călcau pe cranii poate de mii de ani, când Daniil a primit
o lovitură în umărul stâng și s-a prăbușit chiar acum, când
nu mai erau decât șase mișei cu care să se lupte. Văzând asta,
Andrei se aruncă în mijlocul lor pentru a-i atrage departe de
călugăr. Reuși. Dar prețul fu mare. Mai multe lovituri de sabie
îl străpunseră, însă atacatorii lui au plătit scump aceste
răni. În cele din urmă, i-a răpus pe toți.
S-a
sprijinit de un perete al peșterii în care lumina pătrundea acum
foarte puțin. Era plin de sânge și cumplit de sleit. Un bărbat
cât un munte, răpus într-o peșteră.
Daniil,
a cărui rană nu era dintre cele nevindecabile, se apropie de el
și-i luă mâna lui dreaptă între mâinile lui.
-
Mai este vreunul, părinte Daniil?
-
Nu se mai arată, fiule, nicio primejdie.
-
Atunci, asta e bine, părinte. Pentru mine însă, totul se termină
aici, în pământ străin, în grota aceasta.
-
Moartea e doar un început, fiule, iar pentru tine, sper să fie unul
bun, spuse Daniil, privindu-i sângele cum i se scurge încet din
răni pe pietrele de sub el și cum este curățat de apă.
-
Oricare ar fi, părinte, nu se poate să nu fie mai bun.
Negăsindu-și
cuvintele, Daniil, știindu-l pe Andrei, spuse un „Domnul fie cu tine!” cât putu el de
convingător.
-
Dar, părinte, Domnul nu a fost cu mine până acum, de ce ar face-o
tocmai în acest ceas?
-
Chiar așa, de ce ar face-o? se auzi atunci o voce ce venea din
fundul peșterii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.