Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 7 aprilie 2018

UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 14

 Coborî apoi în holul hotelului pentru a achita camera și a-și lua cardul pentru nava spre Terra.
 În hol erau mulți oameni care făceau același lucru. Recunoscu printre ei mulți nemuritori. De fapt, majoritatea nemuritorilor alegeau tocmai acest moment pentru a se despărți de această lume materială și a se duce la cel care i-a făcut nemuritori. Așa se întâmpla cu fiecare specie. Toți nu-și mai găseau rostul în univers după dispariția soarelui lor. Foarte puțini alegeau să rămână. Aceia erau aici, în acest hotel, pe această planetă care urma să fie înghițită în întuneric într-un timp foarte scurt.
 Salută pe cei cunoscuți, dar mai multe nu-și spuneau. Era un moment în care nimeni nu dorea să-și deschidă sufletul. Urmau să treacă dincolo și asta îi liniștea și neliniștea în același timp. Aveau aerul celor care urmau să afle adevărul. Nemi nu știa care erau doar turiști în toată această afacere a dispariției Soarelui, dar simțea că erau extrem de puțini.
 Urcă în lift împreună cu alți cinci oameni, trei femei și doi bărbați. La ieșirea din lift, în parcare, fiecare îi strânse mâna celuilalt și se despărțiră cu un zâmbet trist pe buze.
 Nemi intră în nava lui special făcută pentru astfel de evenimente. Nemuritorii puteau supraviețui pe o planetă înghițită de propriul soare, navele obișnuite, mai puțin. Se așeză în scaunul pilotului și o manevră cu grijă afară din parcare. Un șir de nave se întindea ușor din parcarea hotelului spre bolta cerească. Nimeni nu se grăbea. Computerul de bord numără douăsprezece. Mai rămăseseră puțini muritori pe Terra.
 Trecuse pe lângă Pluto care fusese populată la un moment dat și abandonată între timp de teama suflului pe care urma să-l producă Soarele. Planetele gazoase, giganții de odinioară ai sistemului, se dovediseră a nu fi chiar atât de gazoase, pentru că acum nu mai rămăsese decât câte un miez de rocă extrem de dură de dimensiuni mai mari decât Pământul. Saturn nu mai avea inelele pe care le știa Nemi. Jupiter atrăsese spre el toți sateliții săi, chiar și pe cei mari și locuiți cândva. Coloniile de pe Marte erau abandonate de milenii și transformate în praf care se amesteca acum cu lava unor vulcani uriași.
 Pământul era roșu și el. Era de nerecunoscut. Nu mai avea apă, nu mai avea atmosferă, munții cei mai mari erau bătuți de vânturile cosmice. Erau cu totul alții și se distingeau unele vârfuri, palide umbre ale celor de odinioară. De când se născuse el, continentele migraseră care și cum vruseră, dar acum nu mai conta, pentru că oricum nu se distingea decât unul singur, mare și extrem de fierbinte. Ceruse computerului să aterizeze la coordonatele unde fusese cândva Petralona. Era uimitor că de acolo se putea zări cândva marea albastră și misterioasă.
 De sus văzuse încă o navă care era acolo. Nu trebuia să se întrebe a cui este, pentru că știa deja. Din fericire pentru muritorii făcuți, iar nu născuți, aceștia aveau capacitatea de a se plimba nu numai în spațiu, ci și în timp. Andrei alesese să vină cu puțin timp înaintea lui.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile indecente vor fi șterse.
Mulțumesc.