UN SFÂRȘIT ESTE ÎNTOTDEAUNA UN ÎNCEPUT - 4

 Se pare că tot universul știa de înfrângerea suferită de oameni în Andromeda, galaxie stăpânită până și în prezent în mare parte de aceste ființe artificiale create de însăși mâna omului. Oamenii au fost alungați de acolo pe vecie. Așa s-a întâmplat și cu celelalte ființe care stăpâneau galaxia. O mare rușine pe obrazul fiecărei ființe umane, în fond.

 Cu toate acestea, udefijii sunt grijulii cu noi. Religia lor, prin permisivitatea ei exagerată, poate că e mult mai complexă și mai misterioasă decât se știe, gândi Nemi. În fond, nemuritorii erau printre cei care beneficiau cel mai mult de tehnologia lor de a trece dintr-un univers în altul, iar acești străini din capăt de univers nu doreau nimic în schimb. Erau sincer bucuroși că pot face așa ceva.

 Nemi nu era nostalgic după acele vremuri în care omenirea mai avea de spus un cuvânt cel puțin în galaxie, dacă nu în univers. Era bucuros că au trecut. Nu, inima nu i se pietrificase, dar nici mult nu mai avea. Recunoștea foarte multe defecte în rasa umană, dar simpatia lui nu se îndrepta către aceasta. Pentru ea nu avea decât o înțelegere distantă. Cu toate că a fost o perioadă extrem de scurtă chiar și pentru el când a gustat din omenire, încă îi mai simțea gustul. O urmă destul de fadă în cerul gurii care se transfera acum, din nou, tot lui, prin aceste bucate, cum i-ar fi plăcut bunicului lui să le spună.

 Andrei, bunicul lui, era motivul pentru care pleca acum din tot ceea ce cunoștea el. Nu se simțea deloc confortabil în afara pielii lui proprii. Trebuia să se ducă să-l aducă nu dintr-un univers vecin, ci din altul vecin cu cel vecin în care intra acum. În timpul pe care l-a petrecut în acest univers, și era destul de mult de acum, aflase că structura vieții era organizată într-un fel de mandală. Universuri în alte universuri pe care, prin anumite metode, le puteai tranzita sau în care puteai rămâne pentru perioade chiar lungi. Și asta dacă spiritul tău se acomoda. Universul nostru era al doilea dintr-o mandală despre care nu știa mai nimeni câte universuri are. Andrei era în al patrulea. Avea această informație de la un alt nemuritor care a fost împreună cu el în acel univers.

 Nemi ducea acum o veste bunicului său. Planeta de baștină a oamenilor, Terra, era pe cale se a fi înghițită de soarele care o protejase atâtea miliarde de ani. Sistemul solar al acestor ființe bipede de o evoluție spirituală îndoielnică se apropia de un final pe care cei nemuritori aveau privilegiul de a-l putea admira chiar din interior. Oamenii părăsiseră de foarte mult timp planeta, dar colonii se mai găseau pe ici e colo prin norul lui Oort, acolo unde nostalgicii rămăseseră să îndure frigul spațiului, departe de orice sursă de căldură naturală. Soarele era acum rece.

 Restul s-a risipit prin galaxie, sau prin cele apropiate. Nu au mai putut niciodată să fie toți la un loc și nu se arătau șanse ale schimbării situației. Părea că oamenii își aleseseră singuri un drum pe care nu doreau să se mai întoarcă. Era cel al singurătății, al incapacității de a coopera, de a fi împreună. Se apărau când era nevoie, se ajutau, dacă puteau, se bucurau când erau pentru puțin timp împreună, apoi fiecare pleca în lumea lui. Ceva din trecutul lor nu-i mai lăsa să fie împreună. Așa ceva nu se mai auzise în întreg universul, dar uite că se întâmplase.

 Puțini au ajuns la marginea acestui univers, așa cum a făcut-o Nemi în ultima perioadă. Nu a mai avut un loc stabil în care să poposească mai mult de trei milenii de foarte mult timp. Se retrăsese încet către acest loc frecventat numai de nemuritorii universului și de gazdele lor.

 Se gândea că bunicul ar fi vrut să guste acest dezastru în care se afunda Terra. Poate, se mai gândi Nemi, ar fi făcut-o cu un gust nostalgic, deși, după cum îl știa el de la mama sa, șansele ca Andrei să fie nostalgic după vreo ființă care va fi populat vreodată acea planetă erau la fel de îndepărtate, pe cât de departe se afla Andrei însuși acum.