CĂLĂUZA - 10

 Așa s-a și întâmplat. Maria și Alex stăteau la jumătatea distanței dintre Pământ și Lună, așteptând întreruperea fluxului energiei negative pentru a fi capabili și ei să înainteze mai mult către Lună. Numai că exploziile nu au decurs chiar după cum s-ar fi așteptat. Mai întâi a fost cea de la Polul Sud, după care cea de la ecuator. Cea de la Polul Nord întârzia. Când cei doi s-au hotărât să acționeze oricum ar fi fost, au văzut lumina de la Polul Nord care-i anunța că nimic nu le mai stătea în cale. Atunci, Alex a scos din buzunarul său o sferă pe care a trimis-o către Tycho. Pe măsură ce aceasta se apropia de suprafața Lunii, se făcea tot mai mare și din sferă s-a transformat într-un disc ce a acoperit întreg craterul. Cei doi s-au plasat fiecare la câte un pol al Lunii și s-au transformat în câte o lumină care a început să se dezvolte în formă de calotă. De pe suprafața Pământului se putea vedea limpede cum cele două calote înaintează una spre cealaltă înconjurând Luna într-o lumină mult mai puternică decât cea a Soarelui care era în partea opusă Lunii, după Pământ. În acest fel, planeta a fost luminată în întregime. Singura dată din istoria acesteia când avea să se întâmple un asemenea fenomen.

 În acel moment, fiecare element al planetei și-a amintit de unde a venit. Fiecare și-a amintit pentru un singur moment cine este de fapt și că scopul lor aici este de a se bucura de fiecare clipă. După acest moment de luciditate, din inima planetei au început să iasă miliarde de lumini portocalii care, la rându lor, au înconjurat planeta ca pentru o ultimă contemplare. Cerul a fost luminat câteva minute doar de ele, iar ființele vii, toate, fără excepție, au privit spre cer sau și-au întors frunzele către el. Atunci au înțeles. Cu toții. Până și slujitorii altarelor care, din disperare, recurseseră la sacrificii și înghețaseră cu mâna pe mânerul pumnalelor sau cu degetele pe trăgaci. Planeta avu o clipă de luciditate. Nici nu-i trebuia mai mult. În sfârșit erau liberi și singurul care a înțeles și mai multe a fost Andrei. Cei care s-au sacrificat pentru ei nu s-au sacrificat prin sânge. Un zeu, măcar atâta ar fi trebuit să știe: sângele cere tot sânge, iar pacea cere pace.

 Apoi, sufletele au început să plece care încotro și Pământul a fost din nou luminat numai de soare. Au așteptat ca Luna să iasă din momentul ei de întuneric, dar Luna nu mai era la locul ei. Dispăruse cu desăvârșire. Cei care depindeau de maree, au fost nevoiți să-și caute alt loc care să-i satisfacă. A fost singurul compromis pe care cei doi au trebuit să-l facă științei. În fond, fără Lună nu avea ce să atragă apa. Nu că nu ar fi putut s-o facă și pe asta, dar oamenii trebuiau să-și vadă de noua lor viață nestingheriți și generațiile viitoare să vadă dispariția Lunii ca pe o eliberare, nu ca pe o minune.

 Și, pentru ca jocul să continue să fie interesant, religia nu a dispărut, însă ea s-a transformat. Din obiect, omul a devenit subiect. El era în centrul tuturor religiilor planetei, fiecare înțelegând că sunt, de fapt, frați cu toții. Că sunt părtași la frumusețea vieții.

 Așa și-au recăpătat și o seamă de valori pe care le pierduseră de prea mult timp. Limbajul le era inutil, îl foloseau doar ca amuzament. Fiecare se înțelegea cu fiecare de la minte la minte, de la suflet la suflet și nimeni nu mai avea niciun secret. Secretele țineau de domeniul trecutului. Orele de istorie au devenit interesante, pentru că, de acum în colo, istoria nu se îndrepta numai spre trecut, spre un trecut înecat în sânge. Istoria nu avea să mai fie nicicând o materie care să vorbească despre violență și frică. Aceste concepte nu mai puteau fi gândite de către pământeni.